Părintele Calciu a slujit lui Dumnezeu şi oamenilor cu neobosită dăruire, după porunca Apostolului, care zice: „Nu fii nebăgător de seamă de darul ce este întru tine, carele ţi s-a dat prin prorocie cu punerea mâinilor preoţiei” (7 Timotei 4,14). Drept aceea, cu vreme şi fără vreme s-a ostenit în via Domnului, cu râvnă şi cu multă dragoste pentru fiecare suflet pe care i l-a încredinţat Dumnezeu.
Fiecare zi a săptămânii era pentru părintele prilej de a face bine şi a sluji semenilor săi. In zilele de luni şi marţi mergea să facă sfeştanii la casele credincioşilor sau să citească rugăciuni la căpătâiul celor bolnavi, al mamelor care abia născuseră, ori al celor în vârstă, care nu se mai puteau deplasa. Apoi venea la biserică şi îngrijea florile şi iarba din curte. Dacă duminică nu avusese destul timp să aranjeze totul, mai deretica puţin în Sfântul Altar şi făcea aprovizionarea cu cărbuni, fitile şi tămâie de la magazinele din apropiere.
Tot luni si marti lua alimente pentru saraci si le ducea la biserica, unde pregatea pachetele. Multi ucenici si-l amintesc pe parintele: neobosit, la cei optzeci de ani ai sai, ducand pe strazile Washingtonului plasute si cutii de alimente si medicamente saracilor si batranilor bolanvi, pilda tacuta de mila si jertfire. De cele mai multe ori parintele cara si descarca aceste alimente singur, desi avea varsta pe care o avea, caci Domnul ii dadea puteri peste fire sa faca binele spre slava Lui.
Miercuri si joi era iarasi la biserica, udand florile si lucrand la articolele pentru buletinul parohial. Totodata se mai ocupa de cele ale casei, facand cumparaturile si alte treburi necesare, pentru ca doamna preoteasa nu se putea deplasa. Seara era din nou la biserica, unde il ajutam la buletin sau mergeam la sfestanii in casele unor credinciosi. Tot seara raspundea scrisorilor primite de la ucenici, povatuindu-i cum sa-si chiverniseasca viata dupa voia lui Dumnezeu.
Vineri era ziua in care multi dintre noi mergeam si ingenuncheam sub epitrahilul parintelui, la spovedanie si apoi ramaneam la slujba vecerniei si a Acatistului. Dupa slujba parintele ne tinea un cuvant de zidire sufleteasca, sau lucram impreuna la impaturirea buletinului parohial. Si pentru ca se facea destul de tarziu, inainte de inceperea lucrului parintele binecuvanta o masa simpla, pregatita in sala sociala de la subsolul bisericii pentru fiii duhovnicesti care ramaneau sa-l ajute. Serile acestea petrecute impreuna ne-au apropiat foarte mult sufleteste. Cateodata parintele ramanea cu noi la masa, dar de cele mai multe ori doar dadea binecuvantarea si apoi continua sa spovedeasca pana noaptea tarziu.
Aceasta zi de vineri era o mare binecuvantare pentru noi, fiindca spre sfarsitul saptamanii toti aveam sufletul impovarat de pacate si simteam nevoia sa ne marturisim, ca sa petrecem duminica in pace. Spovedania si rugaciunile din acea zi iti dadeau putere sa continui viata in lumina Bisericii. Insa parintele nu spovedea doar vinerea, ci oricand era solicitat, fiind foarte intelegator cu toti. Sfintia sa stia bine ca oamenii aveau nevoie mai intai de hrana duhovniceasca pentru ca apoi si viata cea de toate zilele sa poata curge linistit.
Sambata era ziua in care, cel putin in ultimii doi ani, parintele avea multe botezuri si nunti. Erau oameni care strabateau aproape intreg continentul american numai pentru a fi cununati de catre sfintia sa. Altii, pe care parintele ii ajutase duhovniceste, veneau, tot de la mari distante, sa-i ceara binecuvantarea sau sa faca un dar parohiei. Acest lucru se intampla de obicei in jurul marilor duhovnici din tarile ortodoxe, pe care oamenii vin sa ii caute din toate colturile lumii. Acum insa acest fenomen se petrecea in mijlocul zgarie-norilor americani, la o bisericuta ascunsa nu in desisul unei paduri, sau in linistea unei sihastrii adanci, ci in forfota civilizatiei moderne a Washingtonului…
Dupa aceste slujbe, Parintele mergea acasa si se odihnea putin. Se intorcea insa repede la biserica si relua activitatea la buletinul parohial. Veneam si eu sa il ajut. Stateam impreuna pana la unu-doua noaptea, uneori chiar mai tarziu si, avand bun prilej, il intrebam despre toate nedumeririle mele. Dupa ce terminam lucrul, faceam impreuna rugaciunile pentru Sfanta Impartasanie, Canonul si cele douasprezece rugaciuni. Mult m-am folosit de acest timp petrecut cu sfintia sa! Azi Ii multumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste clipe care m-au ajutat nespus si m-au intarit.
Cand eram gata cu toate, plecam impreuna. Stateam la cinci minute de parintele, astfel incat sfintia sa ma ducea cu masina pana acasa. Eu, care eram mai tanar cu vreo saizeci de ani, ma simteam obosit, ce sa mai fi zis de parintele… De altfel, in nici una din zile nu ajungea acasa inainte de miezul noptii, iar uneori si mai tarziu.
Duminica dimineata parintele savarsea slujba Utreniei si Sfanta Liturghie, urmata de un parastas pentru cei adormiti. Apoi ramanea sa stea de vorba cu cei care aveau nevoie si sa spovedeasca pe cei care doreau. Abia cand termina cobora in sala sociala sa manace ceva. Asa se face ca duminica nu ajungea decat mult dupa amiaza. Ma intrebam mereu de unde are atata tarie, pentru ca eu unul ma simteam sfarsit de oboseala pana la acea ora. Raspunsul era: “Domnul“. Harul lui Dumnezeu care l-a intarit pe parintele in patimirile marturisirii, acelasi har il sprijinea si astazi in ostenelile slujirii preotesti.
Parintele Calciu avea drag de jertfire pentru Dumnezeu si oameni. Slujea cu multa evlavie, luptandu-se sa simta si sa traiasca fiecare rugaciune. Altfel nu ar fi avut pace. De fapt, parintele era tot timpul in Domnul. Acest lucru se vedea din pacea care se revarsa in inimile fiilor duhovnicesti. Pacea parintelui ajungea si la noi, dandu-ne aripi duhovnicesti, facandu-ne sa ne simtim mai usor si mai vioi, gata sa punem iarasi inceput bun vietii noastre in Hristos.
Aşa a fost printre noi părintele Gheorghe Calciu: o icoană vie a preotului dăruit în întregime lui Dumnezeu şi oamenilor.
Veşnică să-ti fie pomenirea, prea iubite Părinte!
Anonim
