CER SI PAMANT

”Dar noi asteptam, potrivit fagaduintelor Lui, un cer nou si un pamant nou, in care locuieste dreptatea …”
(II Petru 3, 13).

Ma adresez din nou tie, tinere, pentru ca pe tine te-am ales dintre toti cei carora m-as fi putut adresa; caci tu esti cel mai apt sa asculti cuvantul lui Hristos,tu esti nobil si pur, deoarece educatia ateista nu a reusit inca sa intunece cerul din tine. Tu inca mai privesti in sus, tu inca mai poti auzi chemarile inalte; zborul tau spre sferele ceresti nu a putut fi zavorat de gratiile unor conceptii arbitrare. Pentru tine aspiratia spre cer exista, materia nu te-a facut prizonierul ei. De aceea, tinere, te chem de sapte ori, caci sapte sant laudele zilei catre Dumnezeu, asa cum spune Psalmistul: ”De sapte ori pe zi Te-am laudat pentru judecatile dreptatii tale”.
Vom vorbi astazi despre cer si despre pamant. Nu te voi infricosa, prietenul meu, cu tablourile zguduitoare ale sfarsitului lumii. Zilnic ne sta moartea in fata: prezenta ei e mai sufocanta decat viata, mai reala decat ea, caci moartea e cosmarul nostru de fiecare clipa. Traiesti cu moartea linga tine, prietene, si inca nu te-ai obisnuit cu ea, fiind ca esti viu si autentic, mai viu si mai autentic decat iti inchipui tu insuti.
Un cer si un pamant… Imi aduc aminte de o poezie. O recita cineva de pe ecranul televiziunii, poetul insusi. Tinea mana dreapta ridicata, avea o fata fortat inspirata si scanda monoton, incercand sa provoace auditoriului un fel de transa. Fiecare vers era secondat de un cor de copii – falsa litanie, impusa de circumstanta: “Poti sa numeri, cerule, cate unul, cate doi, cate trei…” – si asa mai departe, pina la zece.
Era o imprecatie, o sfidare pe care o arunca cerului. In esenta, poezia pe care am ascultat-o voia sa spuna ce cerul putea sa-i numere pe poet si pe cei impreuna cu el, cate unul, sau cate doi, sau cate trei, mult si bine, dar nu-i va putea birui. Cam aceasta era ideea. Era un poet ateu si adept declarat al materialismului. Dar carui „cer” s-o fi adresat el? Sa fi fost „taria” constituita din straturile succesive ale atmosferei? Ar fi fost un monolog fara noima. Poetul, dupa convingerea cu care vorbea, se adresa cuiva care-l putea auzi si chiar „numara”. Ciudat, caci nu era vorba de o personificare (devenita atat de banala pentru poezie), ci el credea cu tot dinadinsul ca este auzit si ca sfidarea lui era un act de eroism. Se adresa cerului metafizic, pe care se caznea sa-l diminueze si sa-l nege afirmandu-l!
Tocmai despre acest cer vreau sa-ti vorbesc aici, prietenul meu.
„La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul”.
Un cer si un pamant, un imanent si un transcendent, un dat material si o aspiratie spre desavarsire; un spatiu supus timpului, pe de o parte, si o existenta aspatiala, atemporala, pe de alta parte.
De atunci si pana acum pastram in noi nostalgia integrarii noastre in cerul lui Dumnezeu; de atunci si pana acum nu am uitat nici o clipa ca acolo este centrul spre care aspira cerul din noi.
Spune-mi, tinere, cat de mult ai crezut in afirmatia pe care ai auzit-o repetata pina la obsesie in scoala, la radio, la televizor, prin ziare, la adunarile de tineret, anume ca te tragi din maimuta? Si cat te-a onorat oare o asemenea descendenta?
Noam Chomsky (lingvist american, parintele gramaticii generative) spune ca „oamenii cei mai stupizi invata sa vorbeasca, dar cea mai inteligenta dintre maimute nu va ajunge niciodata sa o faca”…
Si acum, iata, un glas din cer ti se adreseaza: „Tu esti fiul Meu!” Si, ca si lui Iisus pe cand vietuia in lume, glasul iti confirma: „Te-am proslavit si iarasi te voi proslavi”.
Esti pamant si cer, intuneric si lumina, pacat si har.
Stiu, prietene, ca te chinuiesc interogatiile despre sensul existentei tale in lume si despre rostul acestei lumi, in general. La intrebarea ta limitata, te-a putut oare satisface raspunsul gata fabricat si impus prin autoritarism: „Cerul este o fictiune, materia este totul; ea iti vorbeste prin simturile tale interne si externe”?
Ea, materia, si-a organizat asadar structura si evolutia dupa niste legi atat de complicate, inainte de a fi existat si cel mai mic rudiment de creier, incat atunci cand a aparut creierul superior al omului, singura cale prin care materia se recunoaste pe sine, ea nu s-a mai putut recunoaste! De atunci si pana acum se zbate intr-o sterila si jalnica sfortare de a descoperi legile pe care materia acefala si le-a fixat intr-o vreme cand nu era decat intuneric si inconstienta!
Tu ce crezi despre acest joc al neinteligentei care anuleaza orice inteligenta umana, fie ea si colectiva? Vezi ca pana si cea mai elementara logica te obliga sa admiti o inteligenta din afara lumii?
Dar eu te chem la un zbor mult mai inalt, la abandonarea ta totala, la curajul care sfideaza ratiunea; te chem la Dumnezeu.
La ceea ce transcede lumea, ca sa cunosti cerul infinit, cu bucuriile lui duhovnicesti, cerul pe care il bajbai acum in iadul tau, in cautarea ta si chiar in starea ta de revolta nedeliberata.
Acest cer, cu ierarhia lui divina, cu lumina divina care coboara din treaptain treapta, pentru a se intoarce apoi la propria-i sursa, care este Dumnezeu, nune numara din doi in doi sau din zece in zece. Pentru ca, in fata cerului, prietene,tu nu esti o biata piesa prinsa intr-un mecanism care te zdrobeste, ci esti un suflet, un tot, atat de liber in actele tale, atat de demn de pretuit, incat Insusi Dumnezeu, sub chipul celei de a doua Persoane treimice, a venit in lume sa Se rastigneasca pentru tine.
Cat de ridicola iti poate aparea acum sfidarea poetului care credea cu atata tarie in cer incat simtea nevoia sa asocieze imprecatiei sale corul copiilor,ca pe un scut!
Sa nu crezi, tinere, in atotputernicica materiei! Pamantul este finit, materia o putem epuiza in cateva minute, prin scindari succesive, pina la disparitia ei, ajungand, daca nu-L admitem pe Dumnezeu, la neant. Vezi bine ca afirmatiile absolute ale materialismului se sprijina pe un suport limitat. Vezi bine ca atributele acordate materiei – infinita, eterna, autocreatoare – sant notiuni pur spirituale.
A nega cerul inseamna a nega orice existenta care nu cade sub incidenta simturilor mele. A nega spiritul inseamna a admite ca, in clipa in care mi-am inchis ochii si mi-am astupat urechile, lumea intra in inexistenta.
Si acum, prietene, vreau sa-ti recit cel mai frumos poem care s-a scris vreodata despre cer si despre pamant. Este inceputul Evangheliei lui Ioan:
„La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul. Acesta era intru inceput la Dumnezeu. Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut. Intru El era viata si viata era lumina oamenilor. Si lumina lumineaza in intuneric si intunericul nu a cuprins-o”.
Cum ar putea oare intunericul sa incarcereze lumina, materia sa inabuse spiritul, ateismul sa anuleze credinta in Dumnezeu, sau constrangerea sa ne faca sa pierdem dorul de libertate? Cerul te numara pe tine singur si numai pe tine, pe fiecare in parte, tu, unica si nerepetabila fiinta, prietene al meu, omule!