A ne ruga inseamna a ne inalta spiritul si inima catre Dumnezeu pentru a-I aduce laudele noastre, a-i expune grijile noastre si a-I implora ajutorul. A ne inalta spiritul catre Dumnezeu inseamna a ne smulge din vartejul treburilor omenesti a tuturor atractiilor pamantului, fie pur materiale, fie intelectuale, dupa gradul de cultura al fiecaruia. Orice bucurie a trupului si a spiritului trebuie inlaturata pentru a putea convorbi cu Dumnezeu si a ne darui Lui in intregime.

A aduce lauda lui Dumnezeu inseamna a recunoaste ca toata fiinta noastra este creata si-I apartine Lui. Deci ascultarea noastra o datoram numai Lui, caci suntem opera Lui si trebuie sa ne indeplinim misiunea pe care ne-a incredintat-o El. Orice alt scop am vrea sa atingem in viata, in afara vointei lui Dumnezeu nu ne va aduce decat dezastru trupesc si spiritual. Noi suntem creati cu un scop bine determinat de Creatorul nostru si El ne-a pus la dispozitie toate mijloacele ca sa-l atingem. Pentru mantuirea noastra El ne-a daruit totul, chiar pe unicul sau Fiu, pe Iisus Hristos, ca model de viata si descoperitor al vointei Sale.

A fugi si a ne eschiva de la cunoasterea vointei lui Dumnezeu, in ceea ce priveste sensul si scopul nostru in viata si a ne fauri unul personal dupa aprecierea noastra, inseamna a ne condamna singuri la moarte vesnica. Astfel deci, pe buna dreptate, suntem datori …. sa aducem cu laudele si multumirile noastre Celui ce ne-a creat si nu ne-a lasat prada propriilor fantezii, conducandu-ne in mod gresit, ci din contra ne-a aratat clar si precis calea de urmat prin legile Sale. Mai mult ne-a trimis si modelul unic, minunat, nascut ca si noi din carne si sange si avand aceleasi cerinte ca ale noastre pe care le-a demonstrat in mod palpabil cum trebuie sa le rezolvam.

Cine il are pe Iisus de model in toate actiunile vietii lui, acela si-a gasit sensul vietii si pacea sufletului lui. Recunostinta noastra fata de Creator trebuie sa fie nesfarsita.

Toate popoarele lumii, chiar si cele barbare, simt necesitatea rugaciunii de adorare, care este de fapt fondul oricarui cult religios. A cere lui Dumnezeu cele ce sunt necesare corpului nostru este alt obiectiv al rugaciunilor noastre. Acest corp care desi este o capodopera a Maestrului Creator, totusi in urma neascultarii fata de vointa Stapanului si-a pierdut starea de fericire vesnica in care a fost oranduit la inceput si pe care altfel ar fi putut sa si-o pastreze. Uneltirile diavoului insa l-au determinat sa-si satisfaca dorintele si poftele personale calcand vointa si porunca Creatorului, asa cum de altfel face acum intreaga omenire, ca o mostenitoare credincioasa a primului si neascultatorului ei reprezentant. Astfel, de la primul act de neascultare al omului a intrat in lume moartea si suferinta. Corpul nostru se zbuciuma in zadar, caci destinul lui este implacabil, dreptatea Creatorului trebuie sa aiba loc.

Ferice de cei ce-si descopera sufletul si spiritul, de cei ce au ajuns la concluzia evidenta ca in afara de corpul lor pieritor, ei poseda aceasta comoara ce nu va pieri odata cu trupul lor, ci din contra, intocmai ca un prizonier captat in lanturi, e dornic de adevar si de lumina, suspina dupa revenirea lui la prima stare de fericire si simte ca aceasta se va intampla numai cu ajutorul mijloacelor pe care insusi Creatorul i le-a pus la dispozitie. Rugaciunea neincetata catre Cel care ne-a facut invocarea ajutorului Sau in lupta cu materia corupta din noi, este singura noastra cale sigura de urmat si singura consolare.

Rugaciunea devine familiara si usor de facut atunci cand este zilnica, puterea obisnuintei ii da usurinta. Trebuie sa-L consideram pe Dumnezeu prezent langa noi, sa vorbim cu El in mod sincer, fara falsitate si sa ascultam in tacere ceea ce El ne raspunde intotdeauna in constiinta noastra. El ne asculta intotdeauna cu rabdare si ia aminte in cererile noastre atunci cand venim la El sinceri si cu inima deschisa, asa cum o doreste El.

Ce ne cere Dumnezeu atunci cand ne rugam?

O atentie interioara, ceea ce de fapt nu inseamna un efort eroic. Dumnezeu stie slabiciunile si neputintele noastre si nu ne cere imposibilul. El doreste numai ca atunci
cand buzele noastre pronunta cuvinte de ruga, spiritul nostru sa se gandeasca la El, ca vocea noastra sa fie ecoul inimii noastre. Aceasta este o atentie pur spirituala atunci cand mintea, indiferent de cuvintele pronuntate, mediteaza asupra perfectiunii lui Dumnezeu. O atentie literala este aceea cand luam seama numai la cuvintele pronuntate si la intelesul lor strict.

O atentie materiala este aceea cand punem pret pe felul pronuntarii cat mai corecte si care ne indeparteaza spiritul de Dumnezeu, legandu-l de impresiile materiale. Totusi, dupa sfaturile multor sfinti de seama, si aceasta rugaciune este placuta lui Dumnezeu, daca are la baza ei veneratia si intentia de lauda adusa Lui. De multe ori, atunci cand nu mai simtim o placere in rugaciune, cand mintea noastra nu se poate concentra suficient, cand atentia ne lipseste, cand ne intristam, cand ne deprimam si intrerupem rugaciunea sub motivul ca nu suntem destul de apti pentru ea, amanand-o pentru alta data si asteptand sa ne vina dorinta de rugaciune, savarsim o mare greseala. Rugaciunea nu trebuie considerata ca o senzatie placuta si linistitoare, ca pe un farmec al imaginatiei inflacarate, nici ca pe lumina spiritului care ne descopera cu usurinta adevarul, nici ca pe o consolare a suferintelor noastre.

Toate acestea sunt daruri exterioare pe care Dumnezeu le acorda din cand in cand alesilor Lui. Totusi, adevarata dragoste pentru Dumnezeu nu cauta aceste daruri, nu asteapta ca sa le aiba si apoi sa-L iubeasca pe Dumnezeu. Aceasta dragoste este adevarata renuntare de sine, ce se agata cu disperare si incredere oarba de Dumnezeu, chiar in ariditatea inimii, in neputinta concentrarii atentiei, in renuntarea la orice suport moral, la orice bucurie si consolare personala. Adevarata dragoste nu asteapta clipe de extaz pentru a vorbi cu Dumnezeu.

Astfel chiar daca in timpul rugaciunii, distractiile involuntare tulbura mintea / inima noastra, intentia de a-L adora si a-L iubi pe Dumnezeu, aceea conteaza. Vointa nu are insa niciodata distractii cand nu vrea sa le aibe, ea cum le observa poate sa le si alunge, sa-si intoarca gandurile si inima catre Dumnezeu. Daca totusi prezenta Lui fuge de noi, aceasta inseamna ca El insusi o doreste tocmai pentru a ne lega si mai strans de El, pentru a ne demonstra ca fara El si lipsiti de El devenim incapabili, neputinciosi. Carapacea corpului nostru constituie o permanenta piedica in a trai mereu cu Dumnezeu, o renuntare la sublima fericire pe care o vom avea numai dupa distrugerea acestei carapace.

Atunci abia spiritul nostru va fi de-a pururi liber sa plutesca alaturi de Creatorul sau. Sa-l contemplam fata catre fata, “Ceea ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit”. De aceea rugaciunea copiilor, simpla, lipsita de ingrijorare si neincredere este cea mai curata rugaciune. Un suflet care se roaga este un suflet care sufera, caci rugaciunea prin ea insasi este o mortificare, o suferinta corporala. Exista o pocainta mai meritorie si mai de valoare decat practica neincetata a rugaciunii? si fara a simti o sensibila consolare? Ce lepadare de sine formidabila este aceea de a se ruga fara cel mai mic gust pentru aceasta, fara a simti vreo atractie, ba dimpotriva, chiar o repulsie pentru rugaciune!

Sublimul exemplu si ultimul efort al omului durerii a fost abandonarea totala si renuntarea la orice consolare in ultima clipa a vietii sale materiale. Agonia corpului omenesc si clipa deprinderii lui definitive de spirit este aceasta senzatie de abandonare totala. “Parinte, de ce m-ai parasit?” Cine va putea indura pana la sfarsit aceasta senzatie de abandonare totala, aceasta lipsa de orice consolare sensibila si trupeasca, acela isi va mantui sufletul. Acest lucru este formidabil cu neputinta de indurat si totusi, invierea lui Iisus ne da curajul, increderea si bucuria ca cel ce renunta la el totusi totalmente, acela ce nu-si mai cauta nici o consolare sensibila in minte, nici chiar in rugaciune, acela ce-si pune ultima nadejde in Dumnezeu, chiar cand pare parasit acela a invins moartea, acela voieste ce voieste Dumnezeu.

Niciodata nu ne vom lecui de disperarea spiritului din timpul rugaciunii, prin ingrijorari si reveniri fortate. Daca insa nu dorim aceste distractii si disperari, nu le vom avea. De teama lor ne pierdem si mai mult puterea spirituala. Cand dupa o rugaciune facuta cu efort si oboseala, constatam ca mintea noastra a alunecat permanent spre alte lucruri, este durerea ca ignoram puterea sacrificiului si ca am fi dorit in mod egoist sa simtim o placere si o alinare in fundul inimii.

Dar atunci cand nu renuntam la aceasta dorinta, cand corpul nostru obosit nu permite sufletului sa se inalte, cand inima ramane uscata, iar buzele abia au puterea sa pronunte cuvintele care de multe ori nu mai au sens pentru noi, ah!, ce stare disperata. Dar ce sacrificiu si mortificare totala… Sa ne rugam deci, sa inlaturam piedicile care constituie de fapt meritul rugaciunii.